Neoliberalismul – era libertăţii pe proprie răspundere

neoliberal-3

“there is no such thing as society. There are individual men and women, and there are families.” (Margaret Thatcher)

Atunci când ne gândim la ideologii politice, avem tendinţa aproape instinctivă să zicem comunism sau fascism. Însă de prea puţine ori ne gândim că lumea, societatea în care trăim este dominată şi ea de o ideologie care ne influenţează major felul în care gândim şi trăim. Ce e foarte interesant e că această ideologie este aproape anonimă, lucru care îi dă o putere fantastică asupra adepţilor ei (care de cele mai multe ori nici măcar nu realizează ca deţin acest statut).

Neoliberalismul, căci despre el este vorba, a jucat un rol crucial în mare parte din crizele ultimilor ani: marea criză financiară din 2007-2008, scandalul relocării averilor, despre care Panama Papers ne ajută să ne facem o idee, colapsul sistemului public educaţional şi de sănătate, distrugerea tot mai accentuată a ecosistemului, epidemia singurătăţii şi chiar alegerea unui preşedinte ca Donald Trump în Statele Unite ale Americii.

Felul în care opinia publică şi chiar mulţi specialişti s-au raportat la aceste probleme a fost de multe ori prin izolarea lor de o eventuală filozofie a timpurilor noastre, care de fapt a influenţat serios desfăşurarea catastrofelor socio-economice enumerate mai sus. Felul în care neoliberalismul s-a insinuat la nivel global e foarte aproape de un fel de forţă a naturii, pe care nu o chestionezi din punct de vedere ideologic. Însă atunci când spunem neoliberalism, spunem de fapt o încercare asumată, deloc accidentală, de remodelare a vieţilor noastre şi de relocalizare a puterii în interiorul statului şi la nivel internaţional.

Mărcile ideologice ale neoliberalismului sunt uşor de depistat în interiorul societăţilor occidentale, dar şi în societatea românească. Neoliberalismul vede ideea de competiţie ca o caracteristică definitorie a relaţiilor interumane. În acelaşi timp, ideologia redefineşte cetăţenii drept consumatori, ale căror libertăţi democratice sunt cel mai bine exercitate atunci când cumpără sau vând, consolidându-se astfel un sistem de recompesare a meritelor şi de pedepsire a ineficienţei. Orice încercare de limitare a competiţiei este văzută ca un atac direct asupra libertăţii. Organizarea în sindicate a clasei muncitoare este văzută ca o hibă a pieţei care împiedică formarea unei ierarhii naturale a câştigătorilor şi învinşilor.

Neoliberalismul promovează virtuozitatea inegalităţii, în ideea că fiecare e liber să muncească pentru a-şi dobândi statutul de consumator, iar astfel toata lumea primeşte exact ce merită. Însă la o analiză sociologică mai amănunţită, se pot observa discrepanţe clare la nivel de şanse, pe care multe categorii defavorizate/marginalizate ale societăţii nu le deţin. Astfel, inegalitatea şanselor este prea puţin chestionată, crezul ideologiei fiind că tot ceea ce obţin cei înstăriţi este o consecinţă a meritelor lor, ignorând avantaje clare ca accesul la educaţie, apartenenţa la o clasă socială privilegiată, moşteniri etc. Astfel, învinşii (clasa săracă) ajung să se învinovăţească pentru eşecul lor, chiar dacă au extrem de multe circumstanţe atenuante de partea lor.

Noţiunea de şomaj structural îşi pierde în acest peisaj orice fundament: dacă nu ai un job înseamnă că nu ai ce trebuie pentru a fi integrat în piaţa muncii. Dacă nu produci suficient pentru a te alinia la standardele de viaţă impuse de lifestyle-ul din jur, poţi să apelezi la credite, însă cu riscul de a cădea în marea groapă a celor care nu îşi pot achita ratele lunare, deci a looser-ilor, a învinşilor. Noţiunea de libertate şi-a schimbat extrem de mult compoziţia, conţinând acum o concentraţie extrem de mare de vină. Motivul este simplu: responsabilitatea a fost transferată de statul neoliberal fiecărui individ în parte.

Era digitalizării a adus cu sine o epidemie a însingurării, în care fiecare om e „pentru el”, în care fiecare dintre noi trăieşte separat de restul lumii (deşi integrat în structurile sociale). Izolarea socială este la fel de periculoasă pentru sănătatea noastră ca 15 ţigări fumate în fiecare zi şi de două ori mai periculoasă decât obezitatea. Alte efecte nefaste ale singurătăţii sunt hipertensiunea arterială, abuzul de alcool şi de droguri, dar şi o serie semnificativă de afecţiuni psihice, cum ar fi demenţa, depresia, paranoia sau anxietatea.

Meritocraţia liberală ne face să credem că succesul depinde de eforturile indviduale şi de calităţile noastre, pasându-ne integral responsabilitatea succesului sau…eşecului. În acest sistem al libertăţii pe propria răspundere, trăim cu frica de eşec, şi cu povara responsabilităţii absolute asupra deciziilor pe care le luăm şi a drumului profesional şi personal pe care îl urmăm. De aici şi isteria generală legată de dezvoltarea personală, „o aspiraţie (care) era de neimaginat în orice societate ,tradiţională’, premodernă. Omul putea – şi îşi dorea – să se împlinească, nu să se îmbunătăţească, să-şi ‚găsească rostul’, nu să şi-l schimbe depăşinf astfel cele ‚rânduite’. De-abia odată cu modernitatea așa ceva devine posibil, căci, în esența sa, modernitatea asta înseamnă: trecerea de la principiul Omul devine ceea ce este la cel conform căruia Omul este ceea ce devine. Mai simplu spus, omul modern neagă rînduiala proiectului divin sau tradițional și se desprinde de aceasta pentru a-și atribui, prometeic, statutul de proiect de sine: omul devine propriul său proiect. Și de atunci se tot proiectează în fel și chip, îmbunătățindu-se după cum îl taie capul – și după cît îi permite societatea să o facă”(Vintilă Mihăilescu).

Sociologul Zygmunt Bauman sumarizează extrem de bine paradoxul erei în care trăim: „Niciodata nu am fost mai liberi. Niciodată nu am fost mai neputincioşi.” Suntem într-adevăr mult mai liberi ca înainte (lucru evident mai ales într-o ţară care a trecut decenii întregi de regim comunist), în sensul că putem vorbi liber despre religie, putem sprjini orice curent politic dorim, putem să ne manifestăm liber preferinţele sexuale (excluzând, desigur, ţările în care neoliberalismul nu se manifestă). Presupusa noastră libertate este strâns legată de o condiţie esenţială: aceea de a avea succes, de a face ceva cu vieţile noastre.

Desigur că în cazul oricărei ideologii trebuie să existe şi tabăra care se opune ideilor sale. În cazul neoliberalismului, avem de-a face cu noţiunea de down-shifting, o noţiune extrasă dintr-o preferinţă tot mai accentuată a tinerilor sub 30 de ani de a migra către socialism în loc de capitalism (vezi preferinţa acestei categorii de tineri din SUA pentru Bernie Sanders). „Milenialii” au realizat că e timpul să gândească în afara paradigmei capitalist-neoliberale, care promovează individualismul, consumerismul agresiv şi o creştere economică neîntreruptă, cu preţul distrugerii mediului şi a cooperării (lipsite de beneficii materiale) între indivizi. Down-shifting-ul este o noţiune interesantă, şi o alegere de viaţă care poate aduce beneficii clare celor care o practică, însă e greu să nu sesizezi că e tot o formă de auto-izolare faţă de o societate semi-demonică, în care cei care nu se încadrează sunt extirpaţi sau se auto-exclud. E un fel de tratament post-traumatic, de care e posibil să avem nevoie toţi în curând şi care, în mod ideal, va ajuta la modelarea unei noi societăţi.

Alexandra P.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s