“American Sniper” – povestea unei masinarii de ucis

Filmul “American Sniper”, in regia lui Clint Eastwood si cu actorul Bradley Cooper in rolul principal, care a inregistrat un succes rasunator, a adus la lumina povestea celui mai temut lunetist din istoria militara a Statelor Unite, Chris Kyle.

Lunetistul american din Navy Seal a tintit si ucis 160 de persoane in timpul misiunii din Irak. Acestea sunt datele oficiale, insa numarul oamenilor impuscati mortal se pare ca a fost chiar mai mare, fiind vorba de 255, relateaza Business Insider.

Kyle a murit in anul 2013, dupa ce a fost impuscat de un puscas marin, care suferea de tulburare de stres post-traumatic.

Povestea din spatele carierei militare a lui Kyle este ceva mai complexa si confuza decat ne este prezentat in film.

S-a nascut in statul american Texas, unde a dezvoltat pasiunea pentru arme. Mergea deseori la vanatoare alaturi de fratele si tatal sau, care era diacon.

In liceu, a devenit cunoscut pentru faptul ca intotdeauna le lua apararea prietenilor sai si era mereu pregatit sa intre intr-un conflict pentru a-i proteja pe altii.

Kyle a urmat cursurile Universitatii Tarleton din Texas, inainte sa se inroleze in Navy Seal. La scurt timp dupa ce s-a casatorit, el a fost trimis in Irak, unde si-a demonstrat aptitudinile de lunetist.

Prima oara a ucis o persoana in orasul irakian Nassiriya, in 2003. A impuscat o femeie care se pregatea sa arunce o grenada intr-un convoi al puscasilor marini. “Cand ucizi pentru prima oara pe cineva, nici macar nu esti sigur ca poti face asta”, declara Kyle intr-un interviu pentru Time.

Lovituri legendare

Mai tarziu, intr-una dintre loviturile lui legendare, a impuscat un insurgent care se afla la o distanta de aproape doi kilometri. Kyle a numit reusita “o lovitura norocoasa”.

Kyle a spus ca toate uciderile au fost necesare pentru protejarea trupelor americane. A marturisit ca nu a regretat nicodata ca a apasat tragaciul, pentru ca a vazut intotdeauna lupta ca fiind un scenariu de genul “noi” sau “ei” – ori ucide el o persoana pe care o considera o amenintare, ori ea nimiceste trupele americane.

“Nu te gandesti la persoanele pe care le omori ca la niste oameni. Sunt pur si simplu tinte. Nu te poti gandi la ele ca la niste oameni cu familii si joburi. Ei aduc teroarea in inimile celor inocenti.

Lucrurile pe care le fac – decapitari, faptul ca tarasc americani pe strazi, cum ii maltrateaza pe copii si femei doar pentru a-i tine in frica si in tacere…partea asta e usoara. Cu siguranta, nu am niciun regret legat de partea asta”, a povestit el pentru D Magazine.

Si-a castigat reputatia de lunetist extrem de periculos printre insurgenti, care il numeau “diavolul din Ramadi” – unul dintre cele mai sangeroase orase din Irak, unde activa Kyle. Rebelii au pus chiar recompensa pe capul lunetistului.

Chris Kyle a supravietuit in urma a sase atacuri si dupa ce a fost impuscat de trei ori, in misiunile sale din Irak, pana in anul 2009, cand s-a retras. Sotia sa i-a dat un ultimatum: ori se intoarce acasa la ea si cei doi copii, pe care abia apucase sa ii cunoasca, ori divorteaza.

Lui Kyle, precum multor veterani, i-a fost extrem de greu sa se obisnuiasca cu viata de civil, dupa ce s-a intors acasa. Ii era dor de camarazii sai si sa fie in mijlocul actiunii.

Pana la urma, Kyle a infiintat compania Craft International, care organiza sesiuni de tragere pentru veterani, ca un soi de activitate de recreere. Intr-una dintre aceste sesiuni, Kyle a fost ucis.

O vecina a auzit despre actiunile lui Kyle si l-a intrebat daca o poate ajuta cu fiul ei, care suferea de o boala mentala si avea tendinte sinucigase.

Kyle si un amic de-al sau au fost de acord sa il duca pe fostul puscas marin in varsta de 25 de ani la una dintre sesiunile de trageri. Tanarul i-a impuscat pe amandoi, iar acum este judecat pentru cele doua crime.

Actorul Bradley Cooper, care il interpreteaza pe Kyle in “American Sniper”, a obtinut acordul lunetistului sa joace acest rol, cu putin timp inainte sa moara.

Andrei Timofte

“Wag the Dog” – coincidenta sau previziune

Administratia Trump va oferi cu siguranta celor din Hollywood material creativ pentru a face filme, dar va fi greu sa depaseasca propulsia pe care Bill Clinton a dat-o filmului ‘Wag the Dog’. Actiunea comediei negre din 1997 se invarte in jurul unui presedine american fictiv acuzat ca ar fi pipait o ‘Firefly girl’(un fel de soim al patriei) in Biroul Oval.

Casa Alba angajeaza un consilier politic lipsit de etica (Robert de Niro) care decide ca Solutia este distragerea publicului prin inventia unui razboi fals cu Albania (‘De ce Albania? De ce nu?’). Consilierul il recruteaza pe un producator de film(Dustin Hoffman aducand aminte de Robert Evans) pentru a crea conflictul.

Doar la cateva saptamani de la premiera filmului din ajunul Craciunului, au inceput sa apara zvonurile despre relatia presedintului Bill Clinton cu Monica Lewinsky, o stagiara ce lucra la Casa Alba. Presedintele productiei de la New Line spune ca scenaristul David Mamet “incerca sa se gandeasca la ceva ce nu s-ar intampla niciodata, cum ar fi pipairea unei cercetase de catre presedinte.

Asemanarile dintre film si realitate nu se termina aici: dupa 6 luni , in ziua cand Lewinsky trebuia sa apara in instant, Clinton a lansat 75 de rachete Tomahawk catre tinte al-Qaida in Afganistan si Sudan, fapt despre care multi au spus ca e mai mult decat coincidental. Cat despre ‘Wag the Dog’, filmul este despre manipularea si impiedicarea unei unde stiri. Daca conceptele de adevar si credibilitate devin invalide, in ce mai putem crede?

Andrei Timofte

Statutul de contracultură al manelelor

Se poate spune ca orice tine de moda, curente artistice, idei filosofice, traverseaza o piramida, dinspre varf inspre baza. Piramida reprezinta oamenii care au contact cu ideea/moda/curentul respectiv, iar asezarea lor in piramida inseamna nivelul de viteza cu care a ajuns ideea la ei. Spre exemplu, in varf se afla o elita progresista, care transmite respectiva idee celorlalti progresisti care, la randul lor o transmit celorlalti oameni din societate si tot asa pana la baza piramidei. Spre exemplu, daca un student la design vestimentar (presupunand ca se afla in varful piramidei din punct de vedere vestimentar) ar fi purtat rujul mat acum doi ani, peste inca un an rujul mat ar fi putut sa fie intalnit mai des in cercurile studentului la design vestimentar, abia peste inca un an ar fi devenit accesibil in magazine, sau chiar ar fi intrat la colectia noua, si abia apoi ar fi devenit mainstream. Insa cum oamenii nu raman fara sa aiba o moda, sau, apropiindu-ne de tema discutiei, un curent in care sa se inscrie, odata ce o sectiune a piramidei este traversata de un curent, un alt curent il urmeaza pe primul si tot asa. Astfel, piramida nu are niciodata un singur curent in care se inscriu, treptat, toti oamenii, ci diferite curente, in diferite sectiuni ale piramidei.

Insa uneori, anumite curente sunt suficient de puternice si au o personalitate atat de bine definita incat sfideaza logica a ceea ce am zis mai sus si pornesc de la baza piramidei – de obicei de la anumite minoritati – ascensioneaza pana la mainstream si sar direct in varful piramidei, de unde mai apoi coboara in mainstream. Parte din curentele astea sunt jazz-ul (The Jazz Singer (1927), estetica chola, rock ‘n’ roll-ul (Jailhouse Rock (1957) si This is Spinal Tap (1984), dread-urile, rap-ul (Notorious (2009) si Jailhouse Groove (1985) si, respectiv, manelele.

Estetica chola, spre exemplu, a pornit de la minoritatile de origine mexicana din Statele Unite, fiind caracterizata de cercei grosi aurii, sprancene extraordinar de subtiri, buze conturate cu un creion mult mai inchis decat rujul, si nu in ultimul rand, pierce-ing-uri si alunite false. Pana ca estetica chola sa fie preluata de case mari de moda precum Prada, ani mai tarziu de la aparitia ei, aceasta era purtata de femeile sarace de origine mexicana, incat si moda in sine era considerata o moda a saraciei, iar femeile care se imbracau si machiau conform esteticii pe care ele au dezvoltat-o, erau privite ca reprezentarea vie a unui cliseu despre femeile mexicane.

Insa, spre deosebire de estetica chola, statutul de contracultura al manelelor este chestionabil fiindca, spre deosebire de majoritatea curentelor care se inscriu in contracultura, manelele au ascensionat destul de mult in mainstream. Pornind de la minoritatile de etnie rroma, manelele sunt un mix de muzica tiganeasca cu lautareasca, turceasca, araba, greceasca si bulgara, iar, in cazul manelelor moderne, se adauga si muzica electronica, elemente pop si rap. Pentru ca au pornit de la o minoritate etnica si au devenit un gen de muzica de sine statator, teoretic, manelele sunt contracultura. Insa, dupa acest punct, manelele n-au mai urmat traiectoria obisnuita, ascensionand direct in varful progresist al piramidei, ci au intrat in jumatatea de jos a mainstream-ului si, pentru o perioada destul de lunga de timp, au stagnat acolo, in timp ce varful piramidei a evitat cu hotarare curentul muzical respectiv. Relativ recent (in ultimii cativa ani) insa, manelele au inceput sa-si faca, usor, loc in varful piramidei prin intermediul  – cele mai populare – protomanelelor, manelelor trap, si alte usoare deviatii. Astfel, in prezent, singura portiune a piramidei in care manelele nu sunt inca acceptate (destul de mare de altfel) este reprezentata de partea de mijloc sus, unde manelele sunt considerate a fi un gen muzical de evitat.

Din cauza faptului ca acest gen muzical n-are nici pe departe o ascensiune tipica, este greu de estimat ce se va intampla pe viitor cu el. Daca ar intra in jumatatea superioara a mainstream-ului si, dupa logica mai sus invocata, ar ramane inca si in varful piramidei, atunci s-ar presupune ca baza sa considera manelele un gen de muzica perisat? Putin probabil. Daca nu, ar ramane in varf inca ceva timp, apoi ar cobori din nou la baza piramidei, de unde a aparut?

Cristina Iliescu

21.05.2017

 

Batman Vs. Superbarrio Gomez

Detective_Comics_27Joi, 19 Septembrie, 1985, Mexico City earthquake înergistrează o magnitudine de 8.1 pe scara Riechter și peste 5.000 de morți. Cetățenii sunt îngropați sub oraș. Supaviețuitorii își șterg lacrimile și se pun pe curățenie.

4 Aprilie, 1987, protestele politice se intensifică iar organizația Assamblea de Barrios e formată la o adunare națională și reprezintă în jur de 4.000 de familii prezente la meeting. Cauza lor presupune abolirea chiriilor uriașe și lupta pentru drepturile cetățenești, încălcate de proprietarii imobilelor privatizate. Cotidianul El Dictamen scrie despe schimbările făcute de oficialii statului în ceea ce privește legile de evacuare. Decizia care a adus mai multe familii în stradă a fost frâul liber acordat proprietarilor asupra imobilelor și excluderea din proces a necesității unei hotărâri judecătorești. Oricine putea fi dat afară din casă oricând.

Undeva în Mexic. Tot 1987. Un tip mătăhălos care se autointitulează Superbarrio Gomez îmbracă un costum de luptător luchador și se angajează într-o luptă cu statul în numele drepturilor chiriașilor. Tipul susține că e un reprezentant al AB și devine organizator de proteste. De atunci și până în prezent a avut și o campanie electorală pe teritoriul S.U.A. Superbarrio-Gomez-real-life-superhero-mexico-2(fără să fie vorba de ceva oficial, ideea a fost semnalarea condițiilor degradante de muncă a imigranților mexicani în America), i-au fost publicate trei cărți, a luat parte ca personaj într-o bandă desenată și a apărut într-un documentar. În prezent continuă să se numească un supererou iar armele sale împotriva nelegiuirilor sunt celebritatea, satira, protestul și petițiile. Unii spun că omul din spatele măștii e activistul Marco Rascón Córdova. Alții îi consideră adevărata identitate necunoscută sau cred că Marco e doar unul dintre oamenii care se ascund sub același costum.

Hollywood, 2006, Jared Hess regizează Nacho Libre – povestea unui bucătar pe nume Ignacio (Jack Black) care lucrează la o mânăstire dintr-un sat din Mexic. Copiii suferă din cauză că nu au ce mânca iar el e responsabilul ce urmează să facă ceva în privința asta. Filmul urmărește povestea bucătarului nepriceput care a renunțat la visul de a deveni luchador de succes în schimbul mai umilei profesii pe care o profesează în prezent. În urma unui antrenament solicitant alături de noul său coleg de ring Esqueleto (Hector Jimenez) își schimbă numele în Nacho, ia taurul de coarne și devine până la sfârșitul filmului luptătorul complet la care a aspirat toată viața. Câștigă în ring suficienți bani ca să cumpere mâncare copiilor, devine dintr-un bucătar nepriceput un eroul al celor mici și se alege cu cea mai sexy soră din toată mânăstirea – sora Encarnacion (Ana de la Reguera). Iată o portretizare asemănătoare realității, în care un luptător luchador ajunge erou fără să acționeze în afara legii (ca majoritatea eroilor culturii occidentale precum Batman sau Spiderman). Nacho se folosește de posibilitățile sale materiale câștigate în ring și aduce hrană orfanilor de la mânăstire – minoritatea cu drepturi încălcate.

Prezent. În era filmelor cu supereroi majoritatea producțiilor au o astfel de poveste a underdog-ului care face și drege până ce salvează situația. Și funcționează. Funcționează conform rețetei stabilite pentru care publicul se întoarce în cinematografe de câțiva ani încoace. Trilogia Dark Knight (2005-12, Christopher Nolan) chiar promovează la finalul ultimei părți spiritul civic și găsește rezolvarea perfectă pentru când Batman îmbătrânește. Nolan îl retrage pe Bruce Wayne (Christian Bale) în biroul său și îi dă de muncă în folosul comunității (dacă tot e un magnatul proprietar al Wayne Enterprises). Spiritul civic e un ecou al seriei și oamenii de rând sunt împovărați cu acesta și la finalul celui de-al doilea film. Atunci când Joker (Heath Ledger) îi împarte două tabere (cea a cetățenilor onești și cea a delicvenților) și îi pune să aleagă care tabără va trăi. Spe stupoarea sa oamenii aleg să nu aleagă iar moralitatea învinge. La fel de bine se descurcă cetățenii și la final de trilogie, atunci când în Gotham se dă o lovitură de stat. Atunci oamenii se organizează, mai cu mic, mai cu mare și îi țin piept maleficului Bane (Tom Hardy).

superbarrioHollywood-ul a descoperit simțul civic și corectitudinea politică în urmă cu vreo treizeci de ani iar băncile emblemelor culturale americane (supereroii) Marvel Universe și DC Comics vor continua să profite pentru că moralitatea vinde. Aparent vinde cel mai bine atunci când poartă chiloți peste spandex.

Bîtu-Tudoran Ștefan

A fi feministă, deși nu crezi în avort versus avortul în România comunistă

09771c93d2a25a864d579fcf54e8f571

Care este discuția actuală a avortului în general? – Din ce punct de vedere? Din toate punctele de vedere.

Cred că putem numi punctele de vedere și legile privind avortul în lume diversitate. În USA, avorturile sunt legale deși unele state pot limita sau impune anumite reguli asupra avortului. Cea mai recentă abordare – cea a lui Trump, care este pro-life, și care, deoarece nu neagă că avortul este o crimă, consideră că trebuie să existe un fel de pedeapsă pentru femeile care avortează. În Asia, problema cea mai actuală este cea a avortului selectiv privind fetușii feminini, unde dezechilibrul dintre fetuși masulini și feminini îl depășește și pe cel din India. În Europa, avortul este în general legal, la cerere, deși în unele țări precum Spania sau Polonia, acesta se face numai sub anumite condiții, iar Malta este singură țara din Europa în care este interzis.

Motivele pentru care avortul este o problematică atât de mare țin de mulți factori: moralitate, etică, religie, credință, finanțe, populația lumii. Este, în fond, sau nu, o crimă? Și dacă este, atunci nu trebuie pedepsită ca o crimă, preccum toate celelalte? Avortul a fost și va rămâne în continuare un subiect controversat care, de fiecare data când va fi menționat, va fi plasat între opinii pro și contra, dar în fond, nu este altceva decât un drept al femeilor, deci va rămâne întotdeauna o problematică a liberei alegeri, și nu una de alegere a vieții.

lincoln-memorial

La momentul inaugurarii noului presedinte al Statelor Unite, Donald Trump, a avut loc in paralel “Marşul Femeilor” (women’s march). Este un eveniment de amploare prin care femeile cer drepturi egale si proteseaza impotriva remarcilor misogine si celor legate de avort ale acestuia. La eveniment au luat parte şi celebritati precum Madonna, care a ținut un discurs spectaculos și a susținut un concert, Amy Shummer, Janelle Monae, Michael Moore și mulți alții.

Deși protestul simbolizează solidaritate, există, totuși, un punct discordant printre femeile care iau parte la eveniment, acesta fiind avortul. Este vorba despre femeile conservatoare care militează politic împotrivă avortului dar care, au anunțat că participă la marș deoarece și ele au obiective precum concediu maternal prelungit și salarii egale. Just, însă nu la fel de just pare acest lucru dacă ne gândim că, la un asemenea marș anti-Trump, participă oameni care, votându-l tocmai pentru ceea ce cred, au ajutat la punerea să în funcție.

katehoos_pussypower2

Săptămâna trecută, oraganizatorii Marșului Femeilor au lansat o platformă prin care cer “liberul acces la un avort în siguranță, legal și la prețuri accesibil și metode contraceptive pentru toți oamenii, indiferent de locație sau educatie”. Unul dintre principalii organizatori ai evenimentului, Linda Sarsour, a afirmat că marșul a fost organizat la scară largă din punct de vedere al principiilor, tocmai pentru că oricine să se poată asocia cu el. De asemenea, această mai spune că “nu sunt un marș pro-avort, ci un marș pro-femei”. Cu toate aceste condiții însă, femeile contra-avort afrima că se simt stinghere față de acest prostest. Ceea ce duce la întrebarea: te poți numi, oare, feministă, dacă nu crezi în avort?

Vorbind despre platforma care cere liberul acces la avort în siguranță, ne întoarcem la România anilor 60, ilustrata în filmul lui Cristian Mungiu, 4 luni, 3 săptămâni și 2 zile.

blog_img

4 luni, 3 saptamani și 2 zile portretizeaza într-o mare măsura România lui Ceaușescu, România în care avorturile ilegale erau la ordinea zilei -mergeai cu sonda prinsă cu un leucpolast la seriviciu, stateai la coadă la carne sau la lapte, făceai de mâncare. Nu exista un loc stass în care se desfășura avortul, se putea întâmpla oriunde, însă în pare parte se petrecea în garsoniere în care nu te mai întorceai vreodată. Lumea porfita de slabiciunea și de disperarea femeilor însărcinate care nu se puteau face responsabile de viața unui copil, pentru că cel mai probabil nu aveau nici timpul nici resursele necesare pentru a-l crește. Regizorul Cristian Mungiu spune această poveste prin intermediul celor doua personaje, Otilia și Găbița – cele două trec prin dificultăți morale și practice puse de faptul că una dintre ele vrea să faca avort în anii 1980. O decizie grea, deoarece era ilegal controlul natalității și a avorturilor, cei care încălcau aceste legi riscau pedepse.

România anilor 1960 nu încuraja avorturile, asta datorita faptului că în aceasta perioada țara avea o creștere a populației de aproape zero, asta însemnând pentru Nicolae Ceaușescu o forță de muncă scăzută – adică prea puține mâini care să lucreze pentru patria mamă. Deci, ce a făcut Ceaușescu mai departe a fost sa interzică avorturile, erau permise în cazuri speciale, aici vorbim despre viol, incest, punerea in pericol a vieții mamei sau dacă femeia în cauza avea peste 45 de ani și cel puțin patru nasteri anterioare. Ca sa nu mai vorbim despre faptul că guvernul a crescut taxele pentru cuplurile care nu aveau niciun copil și aveam mai mult de douăzeci și cinci de ani. Ca să încurajeze sarcinile guvernul a oferit recompense în bani pentru nasterea celui de-al treilea copil iar taxele erau micsorate cu 30%. Și toate aceste decizii au funcționat pentru o perioada, rata natalității a crescut drastic, însă doar pentru puțin timp decoarece femeile au început să recurga la avorturi ilegale și foarte periculoase. Multe dintre ele ajungeau la spital, moment în care se începeau anchete, un lucru era clar și era sfant – nu ai habar de niciun avort, n-ai idee cine l-a facut, nu știi despre ce vorbesc doctorii. Astfel a început o dramă care a durat 24 de ani, din 1966 până în 1989, la căderea regimului comunist.

 Însă asta nu este tot, 4 luni, 3 săptămâni și 2 zile spune povestea Gabiței, o fată pe la 20 de ani însărcinată, care apelează disperată la un astfel de ajutor ilegal pentru a scăpa de sarcina. Ce se întamplă este că ajunge pe mâinile unui sociopat lipsit de scrupule, practicant ilegal de avorturi, cunoscut drept Domnul Bebe. Acest domn Bebe cere inițial o sumo de 3000 de lei, pe care fetel se chinuie să o adune, însă ajunge la concluzia ca nu poate risca ani grei de pușcărie pentru niște amărați de bani – așa că le forțează pe cele două să se culce cu el. Din disperare, cele doua acceptă – Mungiu ilustrează un act de viol drept un avantaj moral. Fetele rămân evident traumatizate de aceasta experiență în care, paradoxal cumva, s-au postituat pentru un avort. Filmul încapsulează întunecimea epocii comuniste nu doar prin caracterizările convingatoare, intriga realista, dar si printr-o artă cinematografică specraculoasă care te transportă înapoi în timp.

41015-xl

În această perioadă peste 10.000 de femei au murit din cauza avorturilor ilegale, deşi numărul este probabil mult mai mare, acestea fiind doar datele înregistrate oficial. Tot atunci au venit pe lume peste 2 milioane de copii – “decreţeii”, cum au fost porecliţi ulterior – copii născuţi nu din dragoste, ci din frică, lăsaţi să trăiască doar pentru că părinţii lor s-au temut să vor plăti cu viaţa sau cu libertatea  dacă vor încerca să scape de ei. În anul 2005 apare un film-documentar care vorbeste despre această perioadă, un film despre generația din care face parte și Florin Iepan, regizorul filmului Decrețeii – Născuți la comandă. 

 

DENISA BALINT

20.05.2017

Tot ce e în neregulă cu revistele pentru adolescente

images

Observăm din ce în ce mai acut, pe lângă culorile țipătoare ale titlurilor revistelor pentru adolescente, titlurile în sine care sunt orice altceva în afară de utile și pro-interesele țintei căreia se adresează.

Ce ar putea fi mai important pentru o fată decât să fie irezistibilă pe holurile școlii? Ce alte 50 de tips & tricks ar trebui să știe decât cum să flirteze? Ce fac atunci când sunt îndrăgostite de iubitul altora? Dar ce se fac cu hoațele de iubiți?! E OK, există truse de ajutor în caz de durere în dragoste. În orice caz, important e să fii cea mai frumoasă! –  titluri Cool Girl, cea mai tare revistă pentru fete.

Lângă articole de genul “obtine cel mai mișto fund” stau articole alarmante precum “Bârfele mi-au distrus viata”, în care nopți de petreceri exagerate distrug reputații și nu numai. E OK, în niciun caz aceste drame adolescentine nu pot duce la depresie sau anxietate

În ceea ce privește sexul, există câteva “sfaturi” utile în general despre cum “sa-ți exciti iubitul până își da ochii peste cap”, însă în niciun caz nu există o educație sexuală, de care este atât de mare nevoie la acea vârstă fragedă.

16-things-every-teenage-girl-has-googled-2-17497-1400838080-11_dblbig

Nu numai că există doar o vagă diferență între reclame și editorialele de frumusețe, însă deja să adopți acel look hot devine o obligație, un amendament social care trebuie respectat pe holurile școlilor și liceelor. Care, la rândul lor, devin doar puncte de întâlnire și socializare. Prea puțin se vorbește fețelor despre scopurile și realizările intelectuale, despre educație atât personală și civică – ce-i drept, deși inteligență este sexy, e mult mai greu de obținut.

Este cât se poate de clar că mesajul este unul sexist, și mai clar fiind atunci când două reviste pentru adolescent, una pentru fete și una pentru băieți sunt puse una lângă alta – mesajele nu pot mai diferite. După ce Shoshanna Keats-Jaskoll, o mamă a două fețe și trei băieți a postat pe  Facebook o fotografie alăturată a două asemenea reviste, postarea a devenit virală și a atras reacții ale publicațiilor sau a unor persoane publice, precum Amy Shummer sau Jen Ashley Wright pe internet.

breast-care-tips-by-breast-actives-malaysia-for-teenage

“Your cover has a lovely young lady with a full face of makeup and you invite your readers to ‘steal her secrets’. The BOYS’ LIFE cover has in bold letters: EXPLORE YOUR FUTURE surrounded by all kinds of awesome gear for different professions- doctor, explorer, pilot, chemist, engineer, etc. subheading — HERE’S HOW TO BE WHAT YOU WANT TO BE. Could there possibly be two more divergent messages?”, spune Shoshanna in postarea ei de pe Facebook, adresată mai-înalților publicațiilo “[…] even if you, in your capacity at the magazine do not have editorial control, you certainly have a voice and should be using it”, le mai sugerează ea acestora.

În acest fel, fetele se simt mult mai judecate și mai conștiente de sine decât băieții, studiile confirmând că stimă de sine scade semnificativ în acești ani, având în vedere schimbările prin care trec, majoritatea nesimtindu-se destul de satisfăcute cu sine. Motivele sunt multe, însă cel mai alarmant este această sexualizare și promovare a unor valori superficiale în media.

screen-shot-2016-10-03-at-1-16-03-pm.png

În altă ordine e idei, un film care ne aduce  aminte de această problematică este Mean Girls (2004) care printre alte multe alte filme din această serie poate fi considerat chiar destul de inteligent și amuzant. Scris de Tina Fey și regizat de Mark Waters disecă societatea liceului într-un observațional detaliat și bine informat. Scenariul este inspirat de cartea scrisă de Rosalind Wiseman al cărui titlu este foarte sugestiv pentru film: Queen Bees and Wannabes: Helping Your Daughter Survive Cliques, Gossip, Boyfriends, and Other Realities of Adolescence. Filmul păstrează un mesaj pozitiv și moral totuși, folosind comicul ca pe un mechanism de “asa nu”.

Filmul spune povestea lui Cady Heron (Linsday Lohan) care, până să se mute la liceul Evanston Township din Toronto , a crescut în Africa alături de părinții ei antropologi, unde a fost școlită acasă. Asta o face probabil cea mai deșteaptă fată din liceu, însă ce îi lipsește ei este inteligență față de cum funcționează un liceu normal și față de cum categoriile se fac pe bază îmbrăcăminții sau a pritenilor. Primii prieteni făcuți în liceu sunt Janis, o tipă semi-goth ale cărui princiii de viață se bazează pe cine stă cu cine la masă de prânz, și prietenul ei cel mai bun, Damian, descris că “too gay to function”. Aceștia o pun la curent cu “The Plastics”, adică cele mai rele 3 țipe din școală care seamănă izbitor cu păpușile Barbie: Regina George (Rachel Mcadams, lidera lor), Gretchen (Lacey Chabert) și Karen (Amanda Seyfried). Extrapolând, ele sunt personajele din reviste menționate mai sus, ele sunt idealul a ceea ce promovează media, prezentate foarte autentic în film, tocmai prin felul lor de a fi și prin problemele pe care le au.

Janis și Damian o avertizează pe Cady în legătură cu acestea, dar atunci când ele o invită să stea la masa de prânz împreună, Janis vede o oprtunitate prin care Cady i-ar putea ajută să fie spioană și să își îndeplinească, astfel, planul de a o distruge pe Regina George. Din acest moment pornesc toate dramele, bârfele și scandalurile filmului, care descriu perfect societatea în care se  învârt acești adolescenți. Interesant este ca filmul cu abordează toate clișeele unui film de acest gen și că personajul principal, Cady, nu cade într-o latură de ridicol și caricatural, și care o încredere în sine care o ajută să rămână true to self.

Nu se poate spune că după ce vor vedea acest film, adolescenții vor renunță la bârfă și protocolul de popularitate, însă pot vedea cum tocilarii au sarea și piperul lor, cum e în regulă să respecți profesorii și, cel mai important, că vei fi cel mai fericit, așa cum ești tu.

a19

Un alt film în care regăsim aceste persoaje atât de promovate de media este Devil Wears Pradă, bineînțeles, la un nivel mai înalt, considerându-se că este un film pentru adulți, care știu despre ce, cine, cum, când, unde, este Prada. Andy Sachs, în rolul lui Anne Hathaway, este o fată venită în New York pentru primul ei job la o revistă mare, Runway, al cărui editor este Miranda Priestly (Meryl Streep). O tipă care seamăn cumva cu Anna Wintour, este extrem de bossy, își aruncă hainele în brațele asistenților ei și comandă două copii ale următoarei cărți Harry Potter în 3 ore, însă nu cea din librării, ci manuscriptul încă nepublicat.

Andy încă se îmbracă precum un student la liceu, are o atitudine neșlefuită, ceea ce s-ar putea traduce prin “este ea” și locuiește cu iubitul ei care are întotdeauna “barba de 3 zile” și, deși o iubește, din când în când se întreabă ce s-a întâmplat cu Andy cea de dinainte să lucreze la celebra revistă în New York. Aici intervine și problematică legată de articolul prezent. Ca să se poată ridica la standardele acestui job, Andy trebuie să devină într-un fel. Altfel. Trebuie să se supună unor valori create de această lume ca să poate face parte din ea, unde nu este sufficient să fii inteligent și talentat. Pe lângă personajul stereotipic al Mirandei, o avem si pe Emily, care este asistenta ei, iar Andy este asistenta asistentei Mirandei. Emily ascultă cu sfințenie ceea ce spune Miranda și o învață pe Andy că trebuie să scape de vechile ei haine, să se dedice 24/7 acestui job și neapărat să-și amintească toate cerințele Mirandei. De asemenea, Emily trăiește că să ajung la Spring Fashion Week Paris, dar îmbolnăvindu-se, devenind “un incubus de plagă virala”, cum îi spune Miranda, Andy va fi cea care o va înlocui, deja impresionând-o până la acel moment pe șefa ei. Binteinteles, asta atrage cu sine consecințe, atât în viața lui Andy, atât profesională, cât și privată. A nu se intelege, insa, ca acest film transmite in acest fel, un mesaj neaparat gresit, el poate fi privit din multe puncte de vedere si functioneaza astfel in contextul dat.

636181075083064358-1815758417_legally-blonde1

Alte două filme care se potrivesc în acest context ar putea fi Juno (2007) care, în linii mari și foarte generalizat, poate fi considerat tot un film cu și despre adolescent, în care lipsa educației sexuale aduce consecințe și Legally Blonde (2001), poate cel mai cunoscut dintre filmele amintite, în care întâlnim din nou un personaj stereotipic, însă totul este puțin diferit aici. Legally Blonde nu este un film despre blondele proaste, ci despre cele inteligente. Deși Elle Woods deține toate clișeele personajului ei, ea are ceva intelectual de demonstrat și reușește până la final, chiar dacă o face în stilul caracteristic.

Maria Lincu

 

Era Christmăs. M-am dus la H&M ca să cadou…

Printre zurgălăi și voie bună am zărit un puști tolănit pe podeaua lustruită. Respira dar nu mișca. Puștiul, nu podeaua. Ta-su stătea în picioare nedumirit și tăcut cu mâinile atârnate deloc natural pe lânga corp. M-am dat îndărăt, să trag o privire amănunțită printre clienți și țoale manufacturate de cambodgieni muritori de foame. Atunci am observat: țâcă ăl mic avea mustăcioară albă. Era un fel de Benjamin Button. Doar că în loc de actorul ăla blond pe care îl adoră femeile, era Dragnea. Se dădea cu curul de podeaua lustruită pentru că făcuse prostii și era pedepsit. Nu avea voie să prim ministru. Iar atunci m-a lovit: în rolul domnului cu mâinile atârnate deloc natural pe lână corp era chiar președintele acela care pare să sufere de bruxism. Am pus mâna pe niște chiloți și m-am dus la casa de marcat de la H&M Home pentru că acolo nu era coadă.1484216327big_3

Mai târziu eram acasă și mă dădeam cu scroll-ul pe internet. O tanti cu nume pe care inițial am vrut să-l citesc, era propusă de Micuțul D. că cică să pim-ministru dânsa în locul lui. Apoi după ce a propus ce a avut de propus, l-a amenințat pe președinte că-i dă și-un pumn în falcă de-l dă jos din poziția de președinte. Înainte de asta însă, mustăciosul s-a aplecat să dea cu piatra. O piatră numită Sevil Shhaideh.  După recenta serie de atentate era clar faptul că această propunere ar arunca pe plan internațional disputa începută în H&M dintre Micuțul D. și președintele prea-statornic. Să fi fost acesta planul Micuțului D. de la bun început?

Apoi președintele cu genunchi înmuiați a venit și a avut dârzenia să zică nu; lent și scremut, așa cum îi stă în fire. Apoi Micuțul D. a venit și a mai făcut niște ifose, după care a zis că hai că-l propune pe unu… băiatul ăla tânăr cu G… Și uite-așa Sorin Grindeanu sau Grîndeanu (nici Dragnea nu știe exact) a devenit prim ministru declarând despre prietenia dintre el și Micuțul D. că: „Este o relație de subordonare, este presedintele PSD, e simplu.”

Eu am închis pagina și am dat scroll mai departe. După alte câteva burice de degete frecate de mousepad m-am oprit. Mi-am zis că mai bine decât să citesc politică internă îmi iau un film de pe torrente.

Bîtu-Tudoran Ștefan