Fenomenul La La Land

Cu un număr impresionant de 183 de nominalizări și 132 de premii câștigate , filmul La La Land, scris și regizat de Damien Chazelle, regizorul filmului premiat la Oscar în 2015, Whiplash,  face furori în întreaga lume. Musicalul La La Land spune povestea unui tânăr pianist iubitor de jazz ( Ryan Gosling ) și a unei actrițe amatoare ( Emma Stone ) care pornesc la drum, cântând și dansând, în spernața de a-și îndeplini visele.

czbhlngxcaeefzk

Musicalul țintește tot mai sus, având un boxoffice worldwide de aproximativ 130 de milioane de dolari, de patru ori suma investită în producerea filmului, la o lună de la premieră. La nivel internațional, La La Land câștigă pentru debutul din prima săptămână în Marea Britanie $7.3M, plasându-se pe locul întai. În Franța musicalul și-a făcut simțită prezenta în această săptămână la evenimentul anual Rendez-vous du cinéma français à Paris, discutându-se intens despre el deși filmul nu a avut încă premiera în Franța. În Korea, după mai puțin de cinci săptămâni, s-au înregistrat încasări de $20.9m, cu doar $8.2M mai puțin decât în Australia. Cu toate astea, încasările urmează să crească deoarece în următoarea săptămână musicalul are premiera în Franța, Italia, Belgia, Suedia și Brazilia.

Deși câștigător a șapte Globuri de Aur, alegerea actorilor principali din film, Emma Stone și Ryan Gosling, a deranjat numeroși spectatori, care, într-o oarecare măsură, pun la îndoială talentele celor doi. Spectatorii se întreabă de ce a fost nevoie de doi actori de renume care au petrecut mai mult de trei luni în sălile de repetiții , când puteau fi aleși actori amatori, care deși sunt la început de drum au dansul și muzica în sânge – mai ales datorită faptului că regizorul Damien Chazelle a etichetat filmul drept “necomercial”.

Cu toate aceastea, La La Land se află pe locul 15 în topul Billboard 200 , iar până pe data de 28 se aproximează plasarea în top cinci. Mai mult, criticii internetului anticipează punerea în scenă a poveștii, subliniind însă faptul că între Emma Stone și Ryan Gosling există o chimie veridică cum s-a mai văzut doar între vechiile cupluri Hollywoodiene precum Spencer Tracy și Katharine Hepburn.   În timpul Festivalului Internațional de Film de la Palm Springs, Ryan Gosling a ținut să îi dedice premiul actriței Debbie Reynolds, numind-o cu entuziasm o adevărată inspirație, spunând că pentru construirea rolului Sebastian din La La Land a privit zilnic Singin in the Rain.

 

Denisa Balint

Advertisements

Artă politică – Actrița Meryl Streep îl atacă pe Donald Trump

Onorată cu premiul Cecile B. DeMille la Globurile de Aur 2017, Meryl Streep și-a folosit timpul alocat discursului de mulțumire ca să-și exprime îngrijorarea față de comportamentul manifestat de președintele ales, Donald Trump.

gettyimages-631264636.jpg

Meryl Streep, considerată cea mai talentată şi cea mai premiată artistă a generaţiei sale, a fost recompensată duminică seara cu trofeul Cecil B. DeMille pentru întreaga carieră. În discursul ei, vedeta americană, a vorbit despre rolul pe care actorii și presa trebuie să îl joace în administrația Trump. De asemenea, ea a atras atenția asupra diversității colegilor ei și cum aduc o perspectivă diferită în fiecare rol pe care îl interpretează. Isabelle Huppert și Mahershala Ali câștigând categoriilor cea mai bună actriță, respectiv cel mai bun actor în rol secundar.

Discursul de mulțumire al actriței americane a fost unul cu încărcătură politică și, deși nu a menționat numele lui Donald Trump, a fost evident că despre el vorbește atunci când a amintit un moment controversat din campania electorală a republicanului. În replică, Donald Trump a declarat în această dimineaţă că atacul lui Meryl Streep nu l-a surprins, fiindcă aceasta este „o partizană a lui Hillary”.

Actrița a spus că Donald Trump are „instinctul de a umili”, după ce preşedintele-ales al Statelor Unite a făcut glume, în public, pe seama unui reporter cu handicap fizic. „Cea mai emoţionantă prestaţie din 2016 a fost atunci când persoana care a vrut să ocupe cea mai respectată funcţie din ţara noastră a imitat, public, un reporter cu handicap fizic. Mi-a frânt inima atunci când am văzut acest lucru şi încă nu pot să-mi scot acele imagini din minte, deoarece ele nu proveneau dintr-un film, proveneau din viaţa reală.”

„Dar cine suntem noi? Și ce este, de fapt, Hollywood? Un grup de oameni veniți din alte locuri.” După ce a numit câțiva colegi, născuți în alte părți ale lumii, care aveau nominalizări pentru activitatea lor artistică, Meryl Streep a subliniat: „Hollywood este plin de străini. Dacă îi dați afară, n-o sa mai aveți la ce să vă uitați, în afară de fotbal si arte martiale mixte, care nu sunt arte!”. Remarca cu privire la artele marțiale care nu sunt de fapt arte a fost cosiderată neadevărată și inadecvată de luptătorii MMA și de mulți reporteri. Cu toate acestea multe vedete și-au arătat susținerea pentru actrița americană, cum ar fi Robert De Niro, George Clooney, Ben Affleck, Viola Davis etc.

_93530043_robertdeniroreuters

Donald Trump a răspuns criticilor aduse de Meryl Streep într-un scurt interviu acordat publicației The New York Times. Viitorul lider de la Casa Albă a afirmat că nu a urmărit discursul legendarei actrițe americane, însă nu este ”deloc surprins” că a fost criticat de ”oamenii liberali din lumea filmului”. El a adăugat că Meryl Streep, în vârstă de 67 de ani, este ”o partizană a lui Hillary”.

Ulterior el a continuat criticile la adresa actriței, prin intermediul unor mesaje pe Twitter, rețeaua de socializare de unde adesea lansează atacuri. În cele trei mesaje, Donald Trump a spus că renumita arstistă este ”una dintre cele mai supraevaluate actriţe de la Hollywood”, ”o studentă corigentă a lui Hillary, care a pierdut spectaculos”, care l-a ”atacat” fără niciun motiv pe baza unor afirmaţii nefondate, potrivit cărora el ar fi ridiculizat un reporter cu handicap fizic.

”Meryl Streep, una dintre cele mai supraevaluate actriţe de la Hollywood, nu mă cunoaşte, dar m-a atacat noaptea trecută la Globurile de Aur. Este o studentă corigentă a lui Hillary care a pierdut spectaculos. Pentru a 100-a oară, nu mi-am bătut joc niciodată de un reporter cu dizabilităţi (nu aş face niciodată aşa ceva), ci pur şi simplu i-am arătat… atitudinea de «servilism», după ce el a modificat complet o ştire veche de 16 ani, pe care o scrisese pentru a mă face pe mine să am o imagine proastă în presă. Încă o dată, e vorba de acea mass-media necinstită”, a scris magnatul american devenit politician.

Sunt diferite nivele pentru talentele actoricești. Unii sunt buni, alți sunt foarte buni sau chiar extraordinari. Meryl Streep, Mary Louise Streep, născută în Summit, New Jersey, s-a lansat în lumea filmului în anii ’70 cu câteva roluri secundare bune, după care a făcut un salt remarcabil, care a depășit așteptările tuturor, iar în ultimele patru decenii a obținut un total de nouăsprezece nominalizări la Oscar și multe alte premii. Dino de Laurentiis este celebru pentru faptul că i-a spus actriței că nu e destul de frumoasă. Cu toate acestea Streep are un fel de aură, ca un mister, care este nucleul tuturor performance-urilor ei. În filme ca “The Deer Hunter” (1978), “Kramer Vs. Kramer” (1979), “Sophie’s Choice” (1982), “Doubt” (2008) ș.a., puterea indescriptibilă, odată cu talentul de a reda o gamă largă de accente (“Iron Lady” 2011) sunt universal recunoscute (mai puțin de Trump) și, totuși, ea cumva încă găsește metode de a sfida așteptările spectatorilor.

Discursul lui Meryl Streep nu a fost singurul moment al serii în care s-a făcut referire la Donald Trump. Prezentatorul galei, Jimmy Fallon, a deschis ceremonia cu un discurs amuzant, marcat de aluzii politice. ”Această gală este unul dintre puţinele locuri rămase în care Amerca onorează în continuare votul popular”, a afirmat el făcând referire la faptul că Donald Trump a câștigat Colegiul Electoral, însă Hillary Clinton a avut peste trei milioane de voturi avans în ceea ce privește votul popular.

Alexandra Lele

Coaliția pentru Tradiție

Strigătul (nu şoapta şi nici rumoarea) Coaliţiei pentru familie animă grupurile conservatoare româneşti şi lucrează să menţină valorile tradiţionale, sau cel puţin valorile care ţin de „instituţia fundamentală a societăţii”, de familie. Deşi nu s-au pronunţat încă în ceea ce priveşte raporturile de putere dintr-o relaţie sau orânduirea patriarhală, membrii organizaţie îşi concentrează eforturile pe două planuri – unul anti-căsătoriilor homosexuale şi unul pro-natalitate.

semnaturi-legea-familiei-traditionale-timisoara

Căsătoriile între persoane de acelaşi sex 

„Familia, întemeiată pe căsătoria dintre un bărbat și o femeie, este singura relație interumană ce asigură mediul propice nașterii, creșterii și educației generațiilor viitoare.” Astfel începe programul-manifest al Coaliţiei pentru familie.

Obiectând la formularea prea vagă a articolului 48, alineatul 1, care spune că: „Familia se întemeiază pe căsătoria liber consimțită între soți, pe egalitatea acestora și pe dreptul și îndatorirea părinților de a asigura creșterea, educația și instruirea copiilor”, grupul conservator îşi doreşte să revizuiască articolul facând clar faptul că „Familia se întemeiază pe căsătoria liber consimţită între un bărbat şi o femeie […]”. Proiectul a fost publicat în Monitorul Oficial la sfârşitul lui noiembrie 2015, iar Comitetul de Iniţiativă desemnat din rândurile Coaliţiei pentru Familie a fost format din 16 membrii: Nadia Tătaru, Georgeta Stoian, Alina Tomi, Mariana-Liliana Georgescu, Tudor Sișu, Vlad Miriță, Mihaela Manuceanu, Sorin Lavric, Mihai Gheorghiu, Călin Diaconu, Pavel Chirilă, Cornel Bratu, Liviu Axinte, Constantin Necula, Paul Negruț, Mircea Tudor.

Organizaţia a demarat ulterior o campanie energică de strângere de semnături (o parte din proces poate fi observat aici) care s-a soldat cu 3 000 000 de semnături pentru modificarea articolului din Constituţie şi a fost încununată de marşuri în Iaşi şi Timişoara, dar şi Bucureşti. Reacţie iniţială a comunitaţii, exprimată de organizaţia ACCEPT a fost să sublinieze faptul că demersul nu are o miză legislativă: „Demersul Coaliției pentru Familie are un singur scop real: mobilizarea opiniei publice împotriva persoanelor LGBT, transformându-le într-o amenințare fictivă împotriva tradiției și familiei. Actualul Cod Civil interzice explicit căsătoria între persoane de același sex, iar practica juridică nu lasă loc de interpretare. În consecință, inițiativa de restrângere a definiției familiei în Constituție nu are o miză reală, pentru că nu ar modifica cu nimic viața românilor și nici regimul căsătoriei.”

Programul s-a bucurat de susţinerea publică a Bisericii Ortodoxe Române, prin declaraţiile Patriarhului Daniel, dar pe care purtătorul de cuvânt al Patriarhiei Vasile Bănescu a încercat să o justifice ca o problemă de morală, şi nu una de implicare politică. După o scurtă răfuială în declaraţii între Klaus Iohannis şi Patriarhie, Preşedintele României a hotărât să susţină ideea unui referendum în ceea ce priveşte revizuirea articolului 48, alineatul 1 – „dacă toate partidele doresc să fie de partea Coaliţiei pentru Familie, înseamnă că acolo se promovează cel mai bine toleranţa” anunţă acesta.

Proiectul a trecut deja de Curtea Constituţională a României, care şi-a motivat acceptul spunând că: „Potrivit Dicționarului Explicativ al Limbii Române, prin noțiunea ‘a suprima’ se înțelege ‘a face sa dispară, a înlătura, a elimina, a anula’. Examinând redactarea art. 48 alin. (1) din Constituție, propusa de inițiatorii revizuirii, Curtea constată ca aceasta nu este de natură sa facă să dispară sau sa înlăture, elimine ori anuleze instituția căsătoriei. De asemenea, toate garanțiile dreptului la căsătorie, astfel cum sunt consacrate în textul constituțional de referință, rămân neschimbate.” Acum urmează demararea unui referendum, în aşteparea căruia acte de violenţă (în plus faţă de ce se întâmplă în mod normal şi sancţionate de organisme externe) se petrec împotriva persoanelor LGBT (pe care Coaliţia susţine ca nu le-a instigat).

Mai mult, un număr mai mult decât potrivit (anume 13) de membrii ai Congresului SUA (Tim Walberg, Jeff Duncan, Trent Franks, Gregg Harper, Vicky Hartzler, Jody Hice, Randy Hulturen, Steve King, Steve Pearce, Peter, Roskam, Mark Walker, Daniel Webster, Ted S. Yoho) au trimis o scrisoare de suport pentru organizarea referendumului.

„Toți cei 13 semnatari sunt membri ai Partidului Republican al Președintelui SUA, Donald Trump, partid care deține majoritatea în Congres.” notează Coaliţia pentru Familie şi nici eu n-aş fi putut s-o zic mai bine.

Educaţie pentru Coaliţia pentru Familie

Astfel, nu putem decât să-i invităm pe cei din Coaliţia pentru familie să îşi lărgească orizonturile odată cu cultura cinematografică. Poate vizionarea unui film melodramatic ca Prayers to Bobby (2009, r: Russell Mulcahy), un film care dramatizează o poveste reală a unei mame hiper-religioase (Sigourney Weaver), a cărei înverşunare în “calea dreaptă a Domnului” şi poveţe creştineşti duc la suicidul fiului său homosexual, ceea ce marchează un moment de cumpănă în viaţa protagonistei. De aici va începe să cunoască alţi părinţi ai unor copii queer şi chiar să devină activistă, realizând că retorica religioasă a fost foarte dăunătoare pentru fiul său, care era, în ochii lui dumnezeu, perfect aşa cum era.

Dacă însă acest film nu le satisface nevoia pentru politic, filmului lui Gas van Sant din 2008, Milk prezintă ascensiunea politică a primului politician deschis homosexual care este ales într-o funcţie oficial. Acolo vor vedea cât de anevoios este drumul unui om queer, indiferent cât de calificat, spre un post/funcţie/job care i se cuvine. Şi această poveste are o structură tragică, şi această poveste este inspirată de un caz real.

Un alt film despre homofobie care i-ar putea ajuta ar fi Boys don’t cry (1999, r: Kimberly Pierce), şi împlineşte exact aceleaşi caracteristici (protagonistul moare la final şi este o poveste reală). Aici este vorba despre un bărbat transgender, Brandon Teena (Hilary Swank), care încearcă să îşi trăiască viaţă înainte de operaţie şi să întreţină o relaţie de dragoste cu o fată într-un orăşel mic şi închis la minte din sudul Statelor Unite. Filmul vine ca un alt exemplu al actelor de violenţă cu care persoanele queer trebuie să se confrunte, deoarece imagini despre “normalitate” sunt promovate pe toate drumurile şi fac oamenii să se teamă.

Dacă după toate acestea simt că ar putea avansa, îi invit să vizioneze filme despre criza SIDA din America şi modul în care bruma de drepturi şi toleranţă pe care minorităţile sexuale a câştigat-o post-Revoluţia Sexuală (1960-1980) dispare. Un punct de început bun ar fi Philadephia (1993, r: Jonathan Demme) despre un bărbat (interpretat de Tom Hanks) care este concediat de la locul său de muncă pe nedrept, din cauza orientării sexuale şi bolii sale. Ele trebuie să combată nu numai homofobia angajatorilor, dar şi pe cea a avocatului său, care încearcă să-l ajute, dar care şi el este dezgustat de clientul său. Acest subiect a mai fost dramatizat în The Normal Heart (2014, r: Ryan Murphy), o adaptare televizuală după una dintre primele piese gay cu mare succes care vorbea (dintr-o perspectivă din interior) despre criza SIDA şi efectul său. Aici avem un scriitor (Mark Rufallo), care organizează un grup de activişti care se chinuie să aducă atenţie asupra bolii şi tratamentului inadecvat al homosexualilor în sistemul medical. În acelaşi timp, în fundalul filmului se vorbeşte despre sutele de oameni morţi care mureau în jurul protagoniştilor şi peisajul LGBT care trece de la exuberanţă, la teamă şi frica de moarte/contact/ambele.

Încununarea lecţiilor cinematografice despre homofobie şi criza SIDA ar fi miniseria din 2003 a lui Mike Nichols Angels in America, adaptată după textul dramatic al lui Tony Kushner. O capodoperă care atestă atât puterea lui Kushner ca dramaturg, cât şi a lui Nichols ca regizor, care îmbracă într-o structură nouă de fantasy mitologic elemente din trecut recent real al comunităţii LGBT americane.

Poate, odată înarmaţi cu aceste filme în palamresul filmelor văzute şi având câteva figuri/feţe/personaje care se ridică din masa “homosexualilor” împotriva căreia Coaliţia pentru Familie luptă, vor putea să înţeleagă cât rău fac de fapt şi că, până la urmă, drumul este destul de anevoios şi fără o instituţie (în plus) care să agite şi polarizeze oamenii aşa cum o fac ei.

Pro-alegere vs. pro-natalitate

Polonia deţine deja cele mai restrictive legi în privinţa avortului, din statele membre ale Uniunii Europene. În prezent, întreruperea sarcinilor este permisă pe teritoriul polonez numai în cazul violurilor, incesturilor sau dacă mama sau fătul au probleme grave de sănătate. Biserica Catolică susţine propunerea de interzicere a avortului, care ar putea conduce, de asemenea, şi la limitarea programurilor de educaţiei sexuală. Partidul conducător, Lege şi Justiţie, temându-se poate de posibile proteste zgomotoase, pare însă să se opună susţinerii complete a acestei propuneri. În cazul în care această propunere ar fi fost adoptată, cadrele medicale care efectuează întreruperea de sarcină şi femeile care suferă această procedură riscă condamnarea la cinci ani de închisoare. Însă, Parlamentul polonez a respins pe data de 6.10.2016, cu o largă majoritate, proiectul de lege care prevede interzicerea totală a avortului.

Un site religios susține că: “România a pierdut peste 110.000 de locuitori în ultimul an, marcând a doua cea mai mare scădere a populaţiei din Uniunea Europeană din ultimul an, după Italia. Scăderea natalităţii şi plecarea la muncă în străinătate a forţei de muncă sunt principalele cauze ale acestui fenomen care are impact direct în economie. Practic, două oraşe dispar în fiecare an, iar tendinţa este una constantă. Potrivit estimărilor, România va rămâne până în anul 2050 cu o populaţie rezidentă de aproximativ 16 milioane de persoane, iar asta fără a fi luată în calcul migraţia. „Depopularea ţării intră într-o fază şi mai avansată, mai dramatică”, a explicat profesorul Vasile Gheţău, director al Centrului pentru Cercetări Demografice al Academiei Române, potrivit Ziarului Financiar. Același site, extrem de implicat în politică și un vehement susținător al Coaliției pentru Familie, consideră că planul noului președinte al Statelor Unite, Donald Trump, de a interzice avortul ar trebui implementat și în România, ca soluție pentru creșterea natalității.

Hollywood-ul a fost mult timp reticent în a oferi imagini realiste despre ce înseamnă întreruperea unei sarcini, în ciuda faptului că aproximativ 1 din 3 femei americane avortează înainte de vârsta de 45 de ani. Când cineva își face curaj să abordeze problema, adesea distorsionează datele sau recurge la stereotipuri misogine, cum ar fi femeia neajutorată sau amanta isterică. Asta nu înseamnă că nu s-au făcut progrese de la “Road to Ruin” din 1928, unul dintre primele filme care include o poveste despre avort. În acest film, o adolescentă face un avort și, ulterior, sub forma unei pedeapse cosmice, este arsă de viu, în mod misterios, în pat.

Statisticile autohtone ne spun că în perioada 2009-2012 peste 90 000 de fete cu vârsta de până în 19 ani au devenit mame (locul al doilea în Europa) și că alte 39 000 au făcut întreruperi de sarcină. Dintre cele care au devenit mame, 3000 aveau sub 15 ani. Restul aveau între 15 și 19 ani. Având în vedere că religia nu mai e o materie obligatorie abia din 2015, toate aceste fete au făcut religie la școală. Astfel, dacă măcar jumătate dintre ele făceau ore de educație sexuală, în loc de educație religioasă, situația nu ar fi fost aceeași.

În 2007, filmul “Juno” prezintă o elevă de liceu care descoperă că este însărcinată. Pe lângă faptul că are niște părinți și prieteni minunați, care o susțin, realitatea este mult mai provocatoare pentru mulți adolescenți care se confruntă cu o sarcină neintenționată sau nedorită. Ultimul lucru de care aceștia au nevoie este să li se inducă teama că clinicile sunt niște locuri nesanitare, cu un personal nepoliticos și intruziv (așa cum sunt slab caricaturizate în acest film). Nu spune nimeni că asemenea teme nu pot fi abordate cu umor, dar muzica indie și niște glumițe nu sunt suficient pentru a prezenta complexitatea unei sarcini nedorite, la o vârstă foarte fragedă.

Majoritatea avorturilor se fac în primele luni de sarcină, potrivit statisticilor. Numai 1,2 la sută din avorturile din SUA – în jur de 12.000 pe an – se fac după a 21-a săptămână de sarcină. Multe state amerciane interzic avorturile după o anumită vârstă a sarcinii, astfel că avortul în ultimele luni de sarcină este interzis în mare parte din țară. Nu sunt date despre câte din aceste avorturi târzii sunt motivate de o necesitate medicală.

Suntem fruntaşi la avorturi si codaşi la contracepţie. 3 din 10 românce nu folosesc nicio metodă de contracepţie, conform statisticilor. Specialistii spun că sarcinile nedorite sunt de cele mai multe ori consecinţa lipsei educaţiei, desi există cabinete de planificare familială în aproape toate oraşele din România.

În The Walking Dead (sezonul 2), după ce află că este însărcinată, Lori conteplează aducerea pe lume a unui copil într-o lume post-apocaliptică, un fel de iad infestat de zombii. Nu în mod nejustificat, ea decide să pună capăt sarcinii. La câteva săptămâni după concepție, ea ia ceva numit “pastile de a doua zi”. Episodul nu numai că portretizează femeile care își schimbă părerea în ultimul moment, ci răspândește informații greșite despre modul în care pilula funcționează. Pastila este un contraceptiv, astfel ea previne sarcina și trebuie luată în maxim cinci zile (nu săptămâni) ca acesta să funcționeze.

În România, primele cabinete de planificare familială s-au înfiinţat imediat după 1989, cu ajutor financiar din partea guvernului american. După anul 2007 programele prin care aproximativ 89% din medicii de familie erau formaţi să ofere servicii de contracepţie şi planificare familială au fost oprite. Din 2008 au început să o ia lucrurile la vale şi de atunci merg tot mai prost. ONG-urile se străduiesc în continuare să facă faţă, dar este imposibil. S-au făcut demersuri pentru a introduce educaţia sexuală în şcoli, însă nici elevii, nici părinţii nu ştiu de existenţa lor şi atunci e ca și cum nu ar exista. Este pe hârtie, nu este în realitate, iar nevoia este în realitate. Dorinţa tinerilor de a avea parte de genul acesta de informaţii este tot în realitate.

Se știe că Biserica are niște subiecte „tabu“. Sexul, de pildă, este unul dintre acestea. Cu toate legăturile aferente: sexul premarital, divorțul, adulterul sau avortul – subiecte care pot incita un soi de indignare violentă din partea preotului. Nu mai vorbim de homosexualitate ori de transexualitate. Dar credința în Dumnezeu și sexul nu au absolut nicio legătură. Poți fi, de pildă, atât creștin, cât și homosexual. Sau, poți fi creștin și, în același timp, să te vezi nevoit (din motive medicale, economice sau sociale) să apelezi la avort. Experiența arată că sporul natural crește în alte circumstanțe decât interdicția de a avorta. Crește când sunt resurse abundente, când statul asigură condiții pentru o natalitate sănătoasă și oferă sprijin mamelor, nu când le pedepsește pe niște nefericite. Populația crește și copiii se dezvoltă în familii echilibrate acolo unde se face educație sexuală, unde sunt prevenite sarcinile la adolescente. Franța are azi o legislație liberală în privința avortului și un spor natural satisfăcător, pentru că are și politici sociale bine calibrate de sprijin pentru familie.

Un film din 1992, “A Private Matter”, spune adevărata poveste a lui Sherri Finkbine, mama a patru copii, care locuiește în Phoenix în 1962, care a decis să-și întrerupă a cincea sarcină când a află că fătul prezintă anomalii severe. În zilele întunecate, înainte de cunoscutul caz Roe v. Wade, ea este umilită public și astfel este nevoită să călătorească în străinătate pentru a finaliza procedura. Povestea nu numai descrie provocări din viața reală cu care se confruntă încă femeile din întreaga lume, ci arată coșmarul cu care au de-a face când drepturile civile și alegerile medicale personale devin obiectul unei dezbateri publice.

Alexandru Mircioi și Alexandra Lele

Tras pe dreapta violent

După un an şi patru luni  în care campania lui Donald Trump s-a defăşurat în titluri de ziar&emisiuni TV scandalizatoare, lozinci xenofobe (Build the wall) sau inflamatoare (Lock her up), împreună cu nenumărate gafe sexiste (Grab her by the pussy, She had blood coming of her eyes. Blood coming out of her… wherever), aceasta s-a încheiat în data de 8 noiembrie 2016 cu un succes răsunător pentru mogului American şi suporterii lui. Înscrierea lui Trump în cursa prezidenţială, pe 16 iunie 2015, a fost iniţial luată în derâdere şi chiar parodiată (ex. Saturday Night Live), întreaga campanie fiind intens exploată pentru potenţialul său comic de-a lungul desfăşurării ei (ex. 1, 2, 3, etc.), însă programul său puternic anti-imigranţionist/naţionalist a dat voce neliniştilor unor oameni care nu-şi găsesc locul în paradigma corectitudinii politice. Desigur, este greu pentru mass-media, şocată de onestitatea lui Trump alimentată de bias-uri rasiale şi etnice, să sesizeze asta, obligaţi fiind să adere la un limbaj corect politic din motive ce ţin de audienţe/rating.

4c1309a589983967814600a3f512b15a

Însă acest răspuns (anti-corectitudine politică, radical naţionalist) nu este ceva nou, cel puţin nu în peisajul politic global recent. Ascensiunea unor figuri politice precum Marie Le Pen a partidului Front National din Franţă, care face (cu la fel de multă legeritate ca Trump) declaraţii islamofobe, ajungând până la comparaţii între răspândirea musulmanilor şi ocuparea nazistă; sau a lui Franke Petry din fruntea partidului german Alternative für Deutschland; practic tot mecanismul politic european a început să treagă dreapta. Retorica patriotrismului este pusă în slujba intereselor anti-imigraţioniste şi nativiste ale unor grupuri speriate de perspectiva acceptării unui număr mare de imigranţi, de refugiaţi.

Desigur, tensiunile etnice din aceste ţări existau şi înainte de criza refugiaţilor, însă influxul mare de populaţie musulmană nu a făcut altceva decât să alimenteze neliniştea majoritarilor. Însă, pe măsură ce aceste grupuri radical naţionaliste s-au închegat din ce în ce mai tare şi s-au extins (de la 3 la 3 000 000, de la o şoaptă la un strigăt, într-o formulare mai neaoşă), sentimentul de apartenenţa le-a dat curajul să lanseze atacuri vădit jignitoare la adresa minorităţilor (un fel de a compensa foarte scurta perioadă de timp în care corectitudinea politică i-a stingherit) care, mai mult, sunt susţinute de politicieni/oameni de la conducere şi acţiunile lor.

marinelepen

Probabil cel mai influent şi grăitor eveniment politic este infamul Brexit, al cărui ecou răsunător a fost strigătul de luptă al apărătorilor de patrie/i. Atunci când o majoritate a locuitorilor unui dintre cele mai puternice state europene şi-a exprimat propria mefienţă faţă de numerele crescânde de emigranţi şi a stabilit că vrea să-şi închidă porţile, ieşind din U.E., a fost piatra de căpătâi a jocului politicos şi corect.

cw6nugexaae7fve

Ceea ce este cel mai înfricoşator la această ascensiune, totuşi, este ceea ce naşte mai departe în poporul care se simte asculta şi beat de putere: în Regatul Unit, în Germania şi în Franţa. Să vedem ce se va întâmpla după ce Donald Trump este instituit la Preşidente, deşi lucrurile nu arată bine. Deloc.

Cu toate acestea, dacă este să ne referim la aspecte pozitive, victoria lui Trump în alegeri a închegat mult mai bine masa de oameni politically correct şi a cauzat un boom în ceea ce priveşte exprimarea artistică.

În trecut Hollywood-ul era cel care transmitea (mai pe faţă, mai codat) mesaje politice, prin filme ca Young Mr. Lincoln (1939, r: John Ford), care, la vremea lui, reprezenta o metaforizare a ethos-ului republican prin figura emblematică a primului preşedinte american. Desigur, implicaţiile politice ale studiourilor americane nu se opresc aici, au existat filme de propagandă: Sergent York (1941, r: Howard Hawks) care creează o imagine mult mai elogioasă a războiului, To be or not to be (1942, r: Ernst Lubitsch) un film anti-nazist etc.. Chiar mult mai recentul American Sniper (2014, r: Clint Eastwood) ar putea să fie considerat un film apropiat de propagandă prin modul melodramatic în care construieşte empatia cu protagonistul şi lipsa de nuanţă în portretizarea irakienilor.

Cu toate acestea, acum, primele răspunsuri critice la adresa lui Trump vin din zona televiziunii (poate şi pentru că sezoanele unor seriale se produc mai rapid decât se mişcă producătorii de la Hollywood). Pe lângă parodiile la care am trimis în primul paragraf (South Park şi Saturday Night Live fiind cele mai rapide show-uri în a-l critica pe Trump, cabinetul lui şi, în general, situaţia politică din SUA) şi talk-show-uri cu moderatori vehemenţi anti-Trump (Chelsea Handler, Seth Meyers, Stephen Colbert), seriale ca Veep şi House of Cards au căpătat o nouă importanţă şi o aură ceva mai profetică.

Pe de o parte, avem Veep cu Julia Louise-Dreyfus care o plasează pe actriţa din Seinfeld în rolul unui politician devenită vicepreşedinte, devenită preşedinte interimar, devenită fost-preşedinte, al cărei egocentrism, lipsă de tact şi – de multă ori – pură nesimţire joacă uneori în favoarea ei, uneori împotriva ei şi compun o carieră politică într-o continuă fluctuaţie. Serialul este foarte clar o satiră a culiselor politice washingtoniene, cu oameni atât de duri şi agresivi încât devin goofy, care plănuiesc şi cosmetizează tot ce se întâmpla în public. Nimeni nu şi-ar fi putut imagina că o persoană atât de antipatică ar putea vreodată exista într-un peisaj politic verosimil, dar, aparent, lucrurile nu erau departe de adevăr.

Atât echipa Veep, cât şi cea a serialului House of Cards, s-au plâns ca preşedenţia lui Trump afectează procesul creativ, căci oricând încearcă să-şi imagineze un scenariu absurd-hilar (în cazul primului) sau sumbru (în cazul celui de-al doilea) ajunge să se întâmple (sau să se fi întâmplat). Unul dintre cele mai amuzante exemple este că serialul de comedie a trebuit să schimbe o glumă despre un golden shower, pentru că unul scandalurile-zvonurile-titlurile de ziar care l-a urmărit pe Trump la începutul carierei sale prezidenţiale a fost despre un golden shower cu nişte prostituate.

Încheind pe această anecdotă, las aici un articol scris de show runner-ul Veep, care se întreabă dacă politca mai poate fi funny într-un serial când este atât de funny şi absurdă în realitate: “Toată lumea întreabă: “Păi, cum a schimbat Trump lucrurile?”. Trump, într-un mod ciudat, ne imită pe noi. Nu îl imităm noi pe el.”

Alexandru Mircioi

Casa sub clopot de sticlă din nordul Norvegiei

dome-under-northern-lights-960x358

În ciuda condiţiilor meteorologice greu de suportat din Cercul Polar Arctic, o familie a reuşit să-şi creeze propria oază de comfort într-o zonă aproape nepopulată a Norvegiei. Începând cu anul 2013, membrii familiei Hjertefølger locuiesc pe insula Sandhornøya, Norvegia, şi duc de atunci un stil de viaţă sustenabil. Căsuţa acestora cu trei etaje, cinci dormitoare, două băi şi o cameră de zi (făcută din nisip, apă, lut şi alte materiale organice) este acoperită de un dom solar geodezic (o semisferă făcută din sticlă care reuşeşte să păstreze temperatura potrivită) făcut de cei de la Solardome.

Plasarea domului înalt de aproximativ 8 metri deasupra casei oferă familiei Hjertefølger protecţie în faţa vântului puternic şi cantităţilor uriaşe de zăpadă, minimizânt totodată şi bugetul alocat încălzirii acestora. Domul geodezic acoperă de altfel şi spaţiul destinat grădinii, dând familiei oportunitatea de a-şi creşte propriile legume şi fructe. Merele, cireşele, prunele, pepenii, piersicile, kiwi, struguri, castraveţi, roşii, salate şi pepeni sunt doar câteva dintre fructele şi legumele pe care aceştia reuşesc să le cultiveze într-o zona în care timp de trei luni pe an soarele nu răsare deloc.

Interiorul rustic şi comfortabil creează un mediu primitor şi cald în ciuda climatului rece din Cercul Polar Arctic. Iar priveliştea naturii sălbatice şi aurora boreală devin cu siguranţă parte din distracţiile familiei în timpul nopţilor reci. “Iubim casă această; are un suflet propriu şi suntem foarte legaţi de ea. Ce ne surprinde pe fiecare dintre noi este că am reuşit să ne construim pe noi înşine în timp ce am construit şi casa.”, spune Ingrid Hjertefølger. “Procesul acesta ne-a transformat.”

După trei ani trăiţi în această casă – construită integral de membrii familiei şi de prieteni – membrilor familiei le merge de minune. “Sentimentul pe care-l avem când păşim în casă este unic – cu totul diferit de oricare alte case în care intri.”, împărtăşeşte Hjertefølger. “Atmosfera este una cu totul aparte. Casa are propria stare de calm; aproape că se poate auzi tăcerea, însă este greu de explicat. Dar cred că ar fi fost imposibil să simţim toate aceste lucruri într-o casă pe care altcineva a construit-o şi a planificat-o pentru noi, ori într-o casă cu colţuri şi linii drepte.”

Cristina Iliescu

_______________

O altă abordare 

Ce legătură ar putea avea acest articol aparent banal despre o casă verde şi despre o familie cât se poate de environmentally friendly cu cinematografia?

În afară de filmele horror clasice, de conacele bântuite care sperie spectatorii de la prima vedere sau de sentimentul de nesiguranţă atunci când personajele lor dragi se aventurează către locuinţele misterioase, scenografia, şi tot ce implică aceasta, poate de multe ori să creeze în sine un nou personaj la fel de important ca cele jucate de actori talentaţi.

Spaţiul ca personaj e explorat adesea în film mai mult decât orice alte elemente auxiliare. O combinaţie de ingeniozitate narativă şi un mediu atent construit converg către redarea şi transmiterea unui sentiment comun. Ce ar fi fost The Shining (1980) fără suspansul pe care fiecare colţ al hotelului îl emană? La fel ca acest glob de sticlă în care familia norvegiană îşi începe existenţa în asentiment cu natura, filmul lui Kubrick e inundat de lumină. Ferestrele mari din salonul indian nu ascund niciun secret al clădirii, şi totuşi o hartă mintală a acesteia este imposibil de făcut. Camera ne poartă circular, etaj cu etaj, fie urmărind bicicleta băieţelului, fie pur şi simplu gravitând ca o forţă invizibilă, şi chiar şi aşa, cunoscând camerele, bucătăria, saloanele, birourile, nu putem să controlăm forţa cu care spiritul hotelului se sprijină pe umerii personajelor neajutorate.

Se dovedeşte deci că această personalizare răuvoitoare a mediului nu trebuie neapărat să fie însoţită de spaţii lugubre, întunecate, de filme de groază. Kubrick se foloseşte şi în 2001: O odisee spaţială (1968) tot de această ordine interioară a cadrului, această luminozitate a spaţiului, desigur minimalistă prin comparaţie.

The Glass House (2001) se petrece efectiv într-o casă de sticlă. Toată tensiunea narativă, toate secretele, anxietatea şi frica protagoniştilor e indusă de lipsa de intimitate pe care pereţii de sticlă le-o impun. Jurnalistul Mikael Blomkvist (interpretat de Daniel Craig), încearcă să fugă de cel pe care îl consideră a fi un criminal în serie în The Girl with the Dragon Tattoo (2011), dar fereastra imensă de sticlă îi face imposibilă fuga, iar el este atras înapoi în casă, în spaţiu care la suprafaţă se prezintă modern, minimalist, luminos, spaţios, iar în subteran, în spatele a două rânduri de uşi ca un loc al ororilor şi crimelor.

Spaţiul nu trebuie să fie deci un conac plin de pânze de paianjen pentru a fi înfricoşător, nu trebuie să fie izolat şi opac atunci când avem de-a face cu un thriller ca The Glass House, dar el trebuie gândit şi creat în consecinţă. El reprezintă un organism inerent acţiunii, uneori mai important pentru ea decât multe alte elemente, Solaris fiind poate cel mai bun exemplu de spaţiu ca personaj viu.

Alexandra N.

20.05.2017

Aventurile (i)legale ale taximetriştilor şi uber-iştilor din România

uber-taxi

Primele taxiuri apar în București în 1953, când transportul în oraș se făcea în principal cu trăsura, abia în 2003 fiind elaborată o lege dedicată taximetriei. Cu toate astea, confuzii la nivel de semantică încă există. Spre exemplu, legea spune foarte clar că poți face taximetrie doar pe raza localității care ţi-a acordat autorizația; asta presupune că toate taxiurile care sunt licențiate în afara Bucureștiului nu pot efectua serviciul de taximetrie în oraș (pot transporta un client din afara orașului în București, dar nu pot efectua curse în interiorul orașului). Jumătate din taximetriștii din Bucureşti, cu maşini înmatriculate în Ilfov, fac taximetrie ilegală, fără să fie traşi la răspundere, iar majoritatea amenzilor date de poliția rutieră au fost revocate în instanță.

Conform Legii Taximetriei din 2006, o primărie poate acorda maximum 4 licenţe la mia de locuitori, dar acest articol a fost încălcat flagrant, Bucureştiul având 1.926.325 de locuitori la intrarea legii în vigoare, echivalentul a 7.705 licenţe. Consiliul Local al Municipiului Bucureşti a suplimentat licenţele până la 10.269, în momentul de față numărul de taxiuri fiind dublu la mia de locuitori. Continue reading “Aventurile (i)legale ale taximetriştilor şi uber-iştilor din România”

Neoliberalismul – era libertăţii pe proprie răspundere

neoliberal-3

Neoliberalismul – era libertăţii pe proprie răspundere

“there is no such thing as society. There are individual men and women, and there are families.” (Margaret Thatcher)

Atunci când ne gândim la ideologii politice, avem tendinţa aproape instinctivă să zicem comunism sau fascism. Însă de prea puţine ori ne gândim că societatea în care trăim este dominată şi ea de o ideologie care ne influenţează major felul în care gândim şi trăim. Ce e foarte interesant e că această ideologie este aproape anonimă, lucru care îi dă o putere fantastică asupra adepţilor ei (care de cele mai multe ori nici măcar nu realizează ca deţin acest statut).

Neoliberalismul a jucat un rol crucial în mare parte din crizele ultimilor ani: marea criză financiară din 2007-2008, scandalul relocării averilor, despre care Panama Papers ne ajută să ne facem o idee, colapsul sistemului public educaţional şi de sănătate, distrugerea tot mai accentuată a ecosistemuluiepidemia singurătăţii şi chiar alegerea unui preşedinte ca Donald Trump în Statele Unite ale Americii.

Felul în care opinia publică şi chiar mulţi specialişti s-au raportat la aceste probleme a fost de multe ori prin izolarea lor de o eventuală filozofie a timpurilor noastre, care de fapt a influenţat serios desfăşurarea catastrofelor socio-economice enumerate mai sus. Felul în care neoliberalismul s-a insinuat la nivel global e foarte aproape de un fel de forţă a naturii, pe care nu o chestionezi din punct de vedere ideologic. Însă atunci când spunem neoliberalism, spunem de fapt o încercare asumată, deloc accidentală, de remodelare a vieţilor noastre şi de relocalizare a puterii în interiorul statului şi la nivel internaţional.

Mărcile ideologice ale neoliberalismului sunt uşor de depistat în interiorul societăţilor occidentale, dar şi în societatea românească. Neoliberalismul vede ideea de competiţie ca o caracteristică definitorie a relaţiilor interumane. În acelaşi timp, ideologia redefineşte cetăţenii drept consumatori, ale căror libertăţi democratice sunt cel mai bine exercitate atunci când cumpără sau vând, consolidându-se astfel un sistem de recompesare a meritelor şi de pedepsire a ineficienţei. Orice încercare de limitare a competiţiei este văzută ca un atac direct asupra libertăţii. Organizarea în sindicate a clasei muncitoare este văzută ca o hibă a pieţei care împiedică formarea unei ierarhii naturale a câştigătorilor şi învinşilor. Una dintre producţiile cinematografice care a creat stupoare printre conservatorii americani este The Lego Movie (2014), din cauza mesajului destul de evident anti-business. Un plot care este concentrat în jurul unei corporaţii totalitare, condusă de un dictator numit President Business, care îşi forţează angajaţii la un soi de uniformitate blazată, nu este cu siguranţă unul atractiv pentru lumea internaţională a afacerilor. Însă filmul conţine un mesaj mascat mult mai puternic, care încurajează de fapt neoliberalismul, dominator în ţările dezvoltate. Este un produs al culturii neoliberaliste, care încearcă să îmbrăţişeze capitalismul şi individualismul cu o faţă umană. Soluţia pe care o oferă scenariul filmului constă în găsirea unor sute de „Master Builders”, oameni care, cu ajutorul creativităţii lor, pot aduce lumii o varietate extraordinară de produse şi servicii – în lumea reală îi numim de obicei „antreprenori”.

Neoliberalismul promovează virtuozitatea inegalităţii, în ideea că fiecare e liber să muncească pentru a-şi dobândi statutul de consumator, iar astfel toata lumea primeşte exact ce merită. Însă la o analiză sociologică mai amănunţită, se pot observa discrepanţe clare la nivel de şanse, pe care multe categorii defavorizate/marginalizate ale societăţii nu le deţin. Astfel, inegalitatea şanselor este prea puţin chestionată, crezul ideologiei fiind că tot ceea ce obţin cei înstăriţi este o consecinţă a meritelor lor, ignorând avantaje clare ca accesul la educaţie, apartenenţa la o clasă socială privilegiată, moşteniri etc. Astfel, învinşii (clasa săracă) ajung să se învinovăţească pentru eşecul lor, chiar dacă au extrem de multe circumstanţe atenuante de partea lor.

Noţiunea de şomaj structural îşi pierde în acest peisaj orice fundament: dacă nu ai un job înseamnă că nu ai ce trebuie pentru a fi integrat în piaţa muncii. Dacă nu produci suficient pentru a te alinia la standardele de viaţă impuse de lifestyle-ul din jur, poţi să apelezi la credite, însă cu riscul de a cădea în marea groapă a celor care nu îşi pot achita ratele lunare, deci a looser-ilor, a învinşilor. Noţiunea de libertate şi-a schimbat extrem de mult compoziţia, conţinând acum o concentraţie extrem de mare de vină. Motivul este simplu: responsabilitatea a fost transferată de statul neoliberal fiecărui individ în parte.

Era digitalizării a adus cu sine o epidemie a însingurării, în care fiecare om e „pentru el”, în care fiecare dintre noi trăieşte separat de restul lumii (deşi integrat în structurile sociale). Izolarea socială este la fel de periculoasă pentru sănătatea noastră ca 15 ţigări fumate în fiecare zi şi de două ori mai periculoasă decât obezitatea. Alte efecte nefaste ale singurătăţii sunt hipertensiunea arterială, abuzul de alcool şi de droguri, dar şi o serie semnificativă de afecţiuni psihice, cum ar fi demenţa, depresia, paranoia sau anxietatea.

„Don’t ever think that the world owes you anything, because it doesn’t. The world doesn’t owe you a thing.” – „Joy”

Într-o perioadă a impulsurilor populiste (nu doar în Statele Unite, acolo unde poate această tendinţă este cea mai evidentă), box office-urile sunt lovite de filme ca Joy (2015) sau The Big Short (2015), producţii care reflectă două feţe ale aceleiaşi monede: ai încredere că societatea capitalistă încă ne poate salva sau teme-te că ne va duce la pierzanie. Având-o în rolul principal pe Jennifer Lawrence, care a câştigat Globul de Aur pentru rol, Joy este unul dintre exponatele unui neoliberalism mascat în feminism rece. „Am ajuns aici prin muncă grea, răbdare şi umilinţă”, îi spune Joy fiicei sale Christie, avertizând-p că „de multe ori oamenii primesc lucruri drăguţe şi încep să gândească diferit”. Sigur, realitatea este că cele două au ajuns unde au ajuns şi cu ceva noroc şi tot felul de conexiuni fericite date de ideea principală a filmului (deşi nu declarată): Dacă este o persoană bună, căreia îi merge mintea, e motivată şi are şi un chip frumos, poţi să trăieşti şi tu Visul American, alături de ceilalţi 1% din populaţia Statelor Unite.

Meritocraţia liberală ne face să credem că succesul depinde de eforturile indviduale şi de calităţile noastre, pasându-ne integral responsabilitatea succesului sau…eşecului. În acest sistem al libertăţii pe propria răspundere, trăim cu frica de eşec, şi cu povara responsabilităţii absolute asupra deciziilor pe care le luăm şi a drumului profesional şi personal pe care îl urmăm. De aici şi isteria generală legată de dezvoltarea personală, „o aspiraţie (care) era de neimaginat în orice societate ,tradiţională’, premodernă. Omul putea – şi îşi dorea – să se împlinească, nu să se îmbunătăţească, să-şi ‚găsească rostul’, nu să şi-l schimbe depăşinf astfel cele ‚rânduite’. De-abia odată cu modernitatea așa ceva devine posibil, căci, în esența sa, modernitatea asta înseamnă: trecerea de la principiul Omul devine ceea ce este la cel conform căruia Omul este ceea ce devine. Mai simplu spus, omul modern neagă rînduiala proiectului divin sau tradițional și se desprinde de aceasta pentru a-și atribui, prometeic, statutul de proiect de sine: omul devine propriul său proiect. Și de atunci se tot proiectează în fel și chip, îmbunătățindu-se după cum îl taie capul – și după cît îi permite societatea să o facă.” – Vintilă Mihăilescu

În ultimele două decenii, atât cinematografia hollywoodiană, cât şi cea non-hollywoodiană a produs o serie de filme ce se pot încadra într-un soi de „neoliberalism magic”, sau aşa cum a mai fost definit, „world systems movies”. Acestea se numără printre cele mai aclamate producţii ale anilor 2000, printre ele numărându-se tripticul lui Innaritu: Amores Perros (2000), 21 Grams (2003) şi Babel (2006); Traffic (Steven Soderbergh, 2000), Crash (Paul Haggis, 2004). Filmele abordează probleme sociale răspândite, adesea cu semnificaţie pe plan internaţional, cu ajutorul unui stil narativ care vizează interconectivitatea unor personaje, plot-uri şi locaţii aparent fără legătură între ele. Spre deosebire de realismul magic al altor producţii sau de cinema verite şi de comentariile lansate de acestea la adresa capitalismului modern, filmele „world systems” sunt situate clar în interiorul unei culturi corporatiste, având bugete extraordinare şi nu neaparat o intenţie clară de a provoca în vreun fel anume sistemul pe care îl reprezintă. De cele mai multe ori, aceste filme se recomandă ca având subiecte politice şi o orientare liberală. Însă de fapt limitează extrem de mult posibilităţile personajelor lor, prin intermediul unei structuri de putere care funcţionează asupra lor şi le lasă puţine alternative în afara ordinii liberale prestabilite. Sunt un fel de cântece de jale despre neoliberalismul reprezentat, acelaşi care a adus şi banii necesari realizării filmelor în cauză.

Sociologul Zygmunt Bauman sumarizează extrem de bine paradoxul erei în care trăim: „Niciodata nu am fost mai liberi. Niciodată nu am fost mai neputincioşi.” Suntem într-adevăr mult mai liberi ca înainte (lucru evident mai ales într-o ţară care a trecut decenii întregi de regim comunist), în sensul că putem vorbi liber despre religie, putem sprjini orice curent politic dorim, putem să ne manifestăm liber preferinţele sexuale (excluzând, desigur, ţările în care neoliberalismul nu se manifestă). Presupusa noastră libertate este strâns legată de o condiţie esenţială: aceea de a avea succes, de a face ceva cu vieţile noastre.

Desigur că în cazul oricărei ideologii trebuie să existe şi tabăra care se opune ideilor sale. În cazul neoliberalismului, avem de-a face cu noţiunea de down-shifting, o noţiune extrasă dintr-o preferinţă tot mai accentuată a tinerilor sub 30 de ani de a migra către socialism în loc de capitalism (vezi preferinţa acestei categorii de tineri din SUA pentru Bernie Sanders). „Milenialii” au realizat că e timpul să gândească în afara paradigmei capitalist-neoliberale, care promovează individualismul, consumerismul agresiv şi o creştere economică neîntreruptă, cu preţul distrugerii mediului şi a cooperării (lipsite de beneficii materiale) între indivizi. Down-shifting-ul este o noţiune interesantă, şi o alegere de viaţă care poate aduce beneficii clare celor care o practică, însă e greu să nu sesizezi că e tot o formă de auto-izolare faţă de o societate semi-demonică, în care cei care nu se încadrează sunt extirpaţi sau se auto-exclud. E un fel de tratament post-traumatic, de care e posibil să avem nevoie toţi în curând şi care, în mod ideal, va ajuta la modelarea unei noi societăţi.

Alexandra P.